În aşteptarea lui Moş Crăciun

Casa bunicii


Într-o căsuţă pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moş Crăciun în fiecare an.
Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deşi “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie şi 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă şi plină de surprize.

Totuşi, abia iarna acesta părinţii au căzut de acord să-l împacheteze pe băiat într-un costum de fâş şi să-l dăruiască bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.
O carte atât de nouă, încât îţi era şi frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, înlocuit, cam pe la a suta răsfoire şi ceva, de parfumul poveştilor...

Ca să fie şi mai frumoasă întâlnirea cu bunica, la intrarea în curtea micuţei case, începu, din senin, să ningă. Se vede treaba că, în graba de a lua pământul în primire, fulgii aceia imenşi uitară să ia o înfăţişare perfectă: pe cât păreau de pufoşi, pe atât erau de strâmbi .

Dar ce tablou! Ce tablou pentru cine s-ar fi priceput să-l picteze! Pentru cine ar fi avut multă culoare albă într-un tub... exact atunci!

- Sărumâna, mamaia! spuse copilul şi privi mâna bătrână a bunicii pe care nimeni nu o mai sărutase de ani de zile; deşi toată lumea îi zicea la fel.

- Bine ai venit, copilaşule! îl strânse la piept bunica, încă în putere.
Tare mi-a mai fost dor de tine! adăugă, scoţând din nu se ştie ce buzunar al capotului de diftină, sau poate al şorţului şi o ciocolată - din aceea pe care-o mănânci singur, toată odată.

- Se vede că am lipsit! zise Mic, atât de fericit, că o făcu să plângă.
Dar, chiar cu lacrimi în ochi, ea găsi imediat acel zâmbet misterios cu care să-l momească pe copil să intre în casă. Întâi în bucătărie, unde căldura venea de la o plită încinsă, apoi în singura cameră, unde ardeau nişte lemne, ca să poată să facă lumină acolo, înăuntrul sobei.

- Ce tot spun, mamaie, lemnele astea? o întrebă Mic, prefăcut, auzindu-le trosnind.

- Ei, ce să spună, parcă nu ştii..., veni molcom răspunsul bătrânei.
Atâtea basme auzise ea de la lemnele acelea, încât nici nu mai aveai nevoie vreodată să te chinuieşti cu cititul.



***


Zbor alb


- Mamaie, îmi zici din nou povestea cu fulgul de zăpadă, că, uite, ninge?

- Îţi zic ce vrei tu, dar numai dacă nu mă întrerupi! răspunse ea, cunoscând talentul deosebit al copilului.

- Nu te întrerup, că m-am făcut şi mai mare.

Bunica se prefăcu, zâmbind, că îl crede, apoi începu să împletească, din andrele, firul poveştii:

- De aproape un an de zile, în micul lui cuib de nori, un fulg aştepta cel mai bun moment ca să ningă. Atâţia fraţi de-ai săi îşi luaseră fericiţi zborul, încât, mai că s-ar fi aruncat şi el. Dar nu putea, nu atinse încă vârsta potrivită şi nici nu exersase destul.

Surprins, Mic deschise larg ochii…

- Să ningi nu e ca săritul cu paraşuta din avion, nici gând, îi explică bunica. E mult mai mult de atât, orice fulg o ştie. Pentru că trebuie să scapi întâi de propria greutate; iar fulgii sunt foarte grei când se nasc… Sunt ca picăturile de apă ce nu pot să se ţină la gura robinetului, de grele ce sunt.

- Pe urmă, trebuie să îţi dai seama că eşti doar un fulg. Aici nu merge cu, “Vai, Doamne, de ce nu m-ai făcut altceva?”. Fulgii nu sunt nemuritori ca oamenii. Ei într-o clipă, dacă au atins pământul, au şi pierit.

O lacrimă se pregătea să cadă pe covorul cu un model cam neclar, însă bunica îi distrase repede atenţia:

- Iată de ce, uneori, fulgii se lipesc unii de alţii când se întâlnesc mai mulţi: de frică. Dar frica lor e aşa de frumoasă, , Micule, încât nu se compară cu nimic! Şi se numeşte… zăpadă.

- Mamaie, stai, îşi regăsi copilul vocea, eu nu ştiam aşa.

- Nici eu, zâmbi mamaia. Dar poveştile se mai schimbă în timp, că de-aia sunt poveşti…

- Totuşi, continuă ea, află că fulgul acesta era unul dintre cei foarte curajoşi. Era el însuşi o mică medalie strălucitoare… Deşi câţiva stropi morocănoşi de ploaie îl jigneau mereu, spunându-i că seamănă cu o scamă.

Băiatul începu să râdă.

- Scamă, nescamă, el era un fulg şi aştepta să ningă.
Trebuia doar să-şi mai fixeze în minte traseul.
Dacă nu eşti orientat în aer, rişti să te rătăceşti; şi cine se uită după tine, să ameţească.

Mic privi pe geam la fulgii ce nu ţineau cont – deloc – de poveste.

- Fulgul nostru, adăugă bunica, sau hai să-i zicem eroul nostru, căci de un an de zile se pregătea pentru asta, avea de ocolit, pentru început, vârful unui munte. Ca să lase acolo, primăverii, un semn invizibil că a trecut …

Apoi, trebuia să traverseze, cu ochii închişi, pe deasupra celei mai periculoase oglinzi crăpate, un lac cuprins de febra îngheţului.

- Şi pe urmă?

- Pe urmă, dacă reuşea tot ce ţi-am povestit, avea să fie liber…
Liber să se joace de-a petala scuturată pe deasupra oricărei grădini - până când îl va lua vântul şi-l va aduce la geamul unei căsuţe.

- Adică la geamul nostru?

- Da, ca să vezi şi tu cât a putut el să fie de hotărât în zbor şi de alb.


***


Poveste în albastru


- Acum, Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, trebuie să-mi zici şi tu o poveste.

- Mamaie, am zis aşa, în glumă, ca să mă crezi…

- Tocmai, pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…

- Biiine…
Ce culoare vrei să fie!

- Alege tu.

- Albastră îţi convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolţească în cap o idee…

- Albastră îmi şi doream! sosi imediat încurajarea.

- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Şi peştii erau fraţii şi păsările erau surorile, dar pescăruşii poate că sunt băieţi.
Şi nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două ţări diferite marea şi cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un şanţ.

- Vai, Mic, dar este deosebită povestea ta! păru sincer impresionată bunica.

- Este, mamaie, că tu m-ai pus!

- Şi, mai departe?

- Mai departe nu era nimic, că totul era departe.
Era aşa ca un loc în care poţi să te pierzi. Dar şi frumos, pentru că înăuntru era palatul.

- Un palat, zici?

- Da, un palat, că tu nu mi-ai zis cu palat şi mie îmi place să fie poveştile şi cu palate şi cu prinţi şi cu săbii şi cu monştri.

- De ce cu monştri, Micule?

- Ca să aibă prinţii cu cine să se lupte şi să se căsătorească pe urmă.

- Adică se căsătoresc cu monştrii?

- Nu, mamaie, nu pricepi nimic. Cu prinţesele se căsătoresc, după aia.

- Bine, m-am liniştit, nu te mai întrerup, îl tachină bunica.

- Ca să-ţi zic povestea trebuie să ştiu cum mai este, şi nu mai ştiu…
Stai, că mai există în poveste şi un soare, care nu putea să iasă din albastrul acela. Pe el o să-l ajute un băiat ca mine, care o să vină cu sabia lui şi o să taie albastrul în două.

- Interesant.

- Da. Sabia nu era foarte ascuţită ca să nu curgă sânge, dar tot a curs peste tot şi de atunci oamenii au zis că soarele e mereu rănit, şi când vine din mare în cer şi când pleacă din cer în mare…

- Foarte frumos, Mic! Foarte frumos! Povestea asta o să-i placă şi lui Moş Crăciun! se entuziasmă bunica.

- Mai vrei să ştii? începu să prindă copilul gustul poveştii.

- Fireşte…

- Mai e doar puţin, că poveştile mele nu sunt foarte lungi.
Dar vreau să ştii cum a fost cu păsările şi peştii când s-au despărţit.

- Cum a fost?

- Peştii au rămas în palatul lor, cu nişte aripi mici, ca să nu se supere.

- Şi păsările?

- Păsările au avut voie să plutească dacă voiau, fără să le ciupeasă cineva ascuns în apă.

Da’ să ştii că s-a făcut şi un mal de nisip, singur s-a făcut, pentru oameni, ca să poată să se plimbe, cu mâinile goale, sau cu găleata şi lopăţica.

Şi mai e ceva.

- Ce mai e?

- Din mare, într-o zi s-a ridicat un far până la palatul din cer.

- De ce?

- Ca să îl lumineze când se face noapte.

- Nu cumva ca să lumineze marea?

- Nu.
Ba da, ca să lumineze şi marea, că pe mare tot atunci au apărut nişte vapoare mai mari decât nişte avioane, pe care nici nu prea le văd.

Şi gata! încheie băiatul, foarte mulţumit că a ajuns la sfârşit.

- Bravo Mic, povestea ta albastră e nemaipomenită.

- Şi mie îmi place, mamaie, că nici n-o ştiam.


***


Legenda costumului roşu


- Mamaie, poţi şi tu să zici o poveste, aşa, ca mine?
Da’ să mi-o zici altfel.

Bunica zâmbi întrebător:
- Alfel, cum?

- Altfel, nu albastră!

- Bine! răspunse ea şi se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.

- Micule, dar tu ştii de ce e roşu costumul lui Moş Crăciun?

- Cum să nu! răspunse copilul.

- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!

- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să ţin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…

- Atunci află că a fost odată, într-o Împărăţie mare, ce se întindea cât pământul şi îl şi depăşea puţin, până în al nouălea cer…, o familie alcătuită din toate sufletele care existau la vremea aceea.

- O familie aşa cum sunt eu cu mama şi tata?

- Cam aşa, dacă îi pui la socoteală şi pe bunici – dar fără să uiţi de vreunul dintre fraţi, unchi, mătuşi, veri şi toate neamurile…

- O, cred că era o familie mare şi că se certau şi se împăcau mereu!

- Aşa este, însă, dacă ştii povestea nu ţi-o mai zic! răspunse bunica şi dădu să se ridice, cu treabă, din fotoliul pe braţul căruia atârna un fir de lână, ce ducea la un ghem şi ghemul la o pisică…

- Zi mai departe, mamaie, nici nu ştiu ce o să se întâmple! grăi copilul, aşezându-se încă şi mai comod în scobitura celui de-al doilea fotoliu.

- Într-o zi, doi oameni deosebiţi, un bărbat şi o femeie, la fel de buni la suflet amândoi, aflară că vor deveni, în sfârşit, părinţii unui copil. Şi nu ai unui copil oarecare, ci ai unei fetiţe mai frumoase şi mai cuminţi decât toate fetiţele.

- Era o zână, mamaie?

- Se poate spune şi aşa. Numai că pe zâne, dacă nu sunt desenate, nu le vezi. Şi nu le simţi întotdeauna lângă tine. Pe urmă, o zână fără o baghetă fermecată, nu poate să facă nici măcar o singură minune.

- Dar fetiţa aceasta o să poată?

- Desigur.

- De ce o să poată?

- Pentru că minunile nu se fac cu bagheta fermecată decât în basme - în realitate se fac cu inima sau cu sufletul, iar pentru asta trebuie să fii om.

- Este foarte adevărată povestea, pentru că şi eu sunt om.

Bunica zâmbi din nou, adăugând:

- Tatăl fetei se numea Ioachim, iar mama fetei purta numele de Ana, ştiai?

- De unde să ştiu, mamaie? făcu Mic pe supăratul, în aşteptarea continuării.

- Prin viaţa curată pe care o duceau şi prin rugăciunile lor fierbinţi, Ioachim şi Ana reuşiră să-l impresioneze pe bunul Dumnezeu, astfel că Cel Ce Şi-a dăruit împărăţia tuturor oamenilor le-o mai dărui şi pe această fetiţă care să le umple, la bătrâneţe, sufletele de bucurie.

- Mi-ar fi plăcut să fie sora mea! nu se putu abţine băiatul.

- Cred că ţi-ar fi plăcut, dar pe la trei ani fu dusă, pentru a primi o educaţie desăvârşită într-un templu pe care Dumnezeu îl construise pe pământ, cu ajutorul celor mai harnici şi mai pricepuţi slujitori ai Săi.

- Şi fetiţa nu s-a plictisit ?

- Deloc. În fiecare zi stătea de vorbă cu îngerii, cânta, repeta rugăciuni şi se gândea că atunci când va creşte mare va dori să facă pentru Dumnezeu ceva deosebit.

- Dar cum să crească mare, dacă nu mânca?

- Am spus eu că nu mânca? zise bunica.
Eu nu am spus nimic despre mâncare.

- De ce nu ai spus?

- Pentru că o să-ţi vină greu să crezi, Micule.
Hrana îi era adusă în fiecare zi de un înger.

- Cum îl chema?

- O să afli.
Dar numai după ce mănânci un sandviş, ca să-ţi mai astâmperi foamea.


***


- Gata, m-am săturat! zise copilul cu gura plină.
Acum vreau povestea.

- Bine.
Pe înger îl chema Gabriel.

- Dar, mamaie, tu ai uitat şi pe fetiţă să-mi zici cum o cheamă.

- Numele ei este... Maria.

Băiatul era cam dezamăgit.
- Dar eu cunosc multe Marii, mamaie, şi parcă nu sunt cele mai bune şi mai cuminţi.

Bunica se gândi puţin şi răspunse:

- Nu sunt… încă.
Dar niciodată nu e prea târziu să asculţi de un înger.

- Păi, ce, toţi oameni au îngeri? pufni Mic, neîncrezător.

- Da!

- Şi… de ce nu vor să spună?

- Pentru că nu sunt siguri că nu o să râdă lumea de ei! răspunse bunica

Băiatul se gândi că are dreptate.

- Şi ce s-a mai întâmplat, că până acum nu prea s-a întâmplat nimic?

- S-a întâmplat că atunci când Maria a crescut mare, după 12 ani de locuit singură, numai şi numai în templu, s-a întors acasă.

- Mai cunoştea pe cineva?

- Îi cunoştea pe toţi.
Numai uitându-se la chipul lor ştia cine sunt cu adevărat.

- Mă bucur! păru Mic să scape de un gând, care, preţ de o secundă, nu îi dăduse pace…

- Şi Îngerul Gabriel a mai venit?

- Da, ca să-i dea Fetei minunata Veste că, în sfârşit, este momentul să facă ceva deosebit pentru Dumnezeu, aşa cum îşi dorise întotdeauna.

- Ce să facă?

- Să primească un Dar de la Duhul Sfânt şi să-L ofere lumii întregi…
Dar tu nu ştii nici cine este Duhul Sfânt, nu-i aşa?

Băiatului nu-i plăcu faptul că nu ştie, aşa că tăcu…

- Duhul Sfânt este chiar Dumnezeu atunci când se face simţit în inima cui crede în El.

- Şi eu cred, mamaie.

- Pentru că tu L-ai cunoscut pe Duhul Sfânt la botez. Uneori doar ţi se pare că L-ai uitat, dar nu L-ai uitat.
Cu cât te faci mai mare, cu atât o să-ţi aduci aminte mai bine de El. Numai să nu-ţi fie ruşine cu un prieten aşa de bun şi pe care crezi că nu-L vede nimeni.

- Mamaie, mai ţii minte, tu voiai să-mi zici de ce este roşu costumul lui Moş Crăciun! îşi aminti deodată copilul.

- Dragul bunicii, povestea asta e aşa de lungă şi de frumoasă…
Dar nu ştiu dacă mai ai răbdare.

- Am răbdare.
Dacă vrei, putem să povestim mai târziu!



***


- Pentru că voiai să ştii de ce este roşu costumul lui Moş Crăciun, o să-ţi zic! reluă bunica povestea.

Când Maria căuta un loc frumos şi cald unde să-L nască pe Iisus, şi bătea tristă din uşă în uşă, împreună cu Iosif, nimeni nu i-a deschis uşa casei. Nimeni nu i-a poftit înăuntru şi nu le-a oferit o cămăruţă sau un legănel.

- Iosif cine era, că nu ştiu?

- Iosif era un bărbat puternic, pe care Dumnezeu l-a rugat să aibă mare grijă de Maria, pentru că ea o să aducă pe lume un Fiu deosebit.

- De ce deosebit?

- Pentru că era dintotdeauna Fiul Lui Dumnezeu, dar acum venise, iată, momentul să Se nască.

- Şi S-a mai născut, dacă nu a avut unde? întrebă Mic, cu o voce tremurată.
La noi de ce n-a venit, mamaie?

- Pentru că voia Tatălui a fost ca Fiul să Se nască în Betleem. Pe mulţi i-a ruşinat această naştere a unui Copil Sfânt… într-un grajd.

- Cum într-un grajd, că acolo stau animale?

- Dar ce animale!
Să le vezi cât de blânde, şi cum s-au dat ele deoparte, de lângă iesle, ca să aibă şi Pruncul un pătuţ.
Şi cum au încălzit paiele pe care a fost El aşezat, îmbrăcat doar într-un scutecel fără nici o cusătură, pe care I-l făcuse, cu multă dragoste, Mama Sa.

- Mamaie, de ce vrei să mă faci să plâng? întrebă copilul, nemaiputându-se abţine.

- Vrei să-ţi zic al cui era gradjdul acela? încercă ea să-i distragă atenţia.
Ţine-te bine, era chiar al lui Moş Crăciun.

Atunci, Mic făcu ochii mari.

- Nu te cred. Zici aşa ca să mă faci să râd.

- Nu, Micule, povestea spune că era chiar al lui Moş Crăciun. Care pe atunci nu era bun, ci foarte rău.

Când a auzit că femeia lui a fost singura care i-a deschis Mariei uşa, s-a înfuriat. Iar când a aflat că i-a mai dat şi voie să nască în grajdul lor – pentru că în casă nu a avut curaj să o lase - atunci, tot povestea zice, Crăciun s-a aprins de mânie şi i-a tăiat bietei femei o mână.

- A durut-o rău?

- Şi da şi nu. Mâna nu a durut-o, că a avut grijă Dumnezeu să-i ia durerea, dar din suflet nu prea poţi să-ţi smulgi aşa o suferinţă, când vezi că omul de lângă tine te pedepseşte pentru bunătate şi dragoste... Pe care pe care nu ai cum să le ascunzi, fiindcă ele oricum se văd.

- Of, mamaie. Eu cred că atunci s-a făcut roşie haina lui Moş Crăciun.

- Da, Micule. Chiar atunci. Numai că nu cu haina aceea vine la copii.

O mare minune s-a întâmplat cu el, când a văzut - şi a şi priceput - că numai Dumnezeu a fost Acela Care i-a pus femeii o mână de aur în loc.

Din clipa aceea n-a mai avut nici linişte şi nici bucurie până nu şi-a făcut o sanie şi un costum roşu, cu care să poată ieşi iarna afară; dar mai ales nu a avut linişte şi bucurie până nu a făcut primele sale daruri.

A început cu copiii sărmani de pe lângă casă şi a ajuns să colinde prin toată lumea. Oriunde întâlneşte un copil care îi aminteşte, prin nevinovăţia sufletului său de Pruncul Iisus, acolo lasă unul sau mai multe daruri minunate.

- Şi copiii... care nu îi amintesc de Pruncul Iisus? întrebă Mic, un pic nesigur.

- Acelora le lasă un cadou ce nu prea o să-i bucure. Şi ei o să întrebe de ce nu se bucură până când vor găsi răspunsul...

- Crezi?

- Sunt sigură.
Şi mie mi s-a întâmplat într-un an să nu mă bucur, fiindcă uitasem de tot povestea asta.

- Eu nu o s-o uit, mamaie.
Că este şi adevărată şi roşie şi frumoasă.





Andre Rieu-Ave Maria
Asculta mai multe audio Muzica »



***

O comoară... portocalie


Mic se juca plictisit de-a piraţii.

- M-am săturat să caut comori! zise.

- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.

- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!
Ştiu o poveste foarte frumoasă, care o să-ţi placă mult când frămânţi. Şi o să vrei să ţi-o mai spun o dată.

- Şi cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.

Mic se uită în jur, doar doar îi va veni vreo idee.

- Este cu... o portocală.
Dar nu cu o portocală obişnuită, că poveştile nu sunt cu lucruri obişnuite...
De ce nu sunt cu lucruri obişnuite poveştile, mamaie?

- Pentru că lucrurile obişnuite nu le spun nimic oamenilor obişnuiti.
Omul trebuie să fie neobişnuit, Micule, nu povestea.

- Şi cum arată, mamaie, un om neobişnuit, că vreau să văd şi eu unul?

- Arată exact ca un copil.

Băiatul se duse repede la oglinjoara ovală, ce decora cu chipul lui triumfător o parte importantă dintr-un perete.

Apoi reveni.

- Trebuie neapărat să-ţi spun povestea? se chinuia el, în timp ce înfigea un pirat de plastic într-o bucăţică de cocă.

- Daca ai promis, e bine să te ţii de cuvânt.
De exemplu, eu ţi-am promis că azi căsuţa noastră o să miroasă foarte frumos...

- Şi o să mă doară capul?

- De ce să te doară capul?

- De la parfum, că aşa mă doare pe mine capul de la parfum, răspunse el, sucind figurina de jucărie pe toate părţile, fără a-i acorda nici un pic de atenţie.

- Uite, curăţă portocala aceea şi o să vezi că nu o să te doară capul deloc! îl sfătui bunica.

- Nu, nu portocala asta..., avu copilul, brusc, o revelaţie.
Cred că în ea e comoara pe care o căutam, mamaie. De-aia nu o găseam.

- O, dar asta înseamnă că portocala ta o să ne facă nemaipomenit de bogaţi!

- Nu, că nu de aia este în ea comoara, ca să fim bogaţi! se îmbufnă copilul. E doar ca să ne bucurăm...

Atunci, după ani şi ani de zile, bunica înţelese de ce ascunde ea în cozonaci, nucile şi stafidele cărora piraţii obişnuiţi de astăzi nu le mai acordă nici un pic de importanţă.

Pentru că, după cum o dovedeşte şi povestea-i portocalie, Mic nu este şi nu va fi niciodată un pirat... obişnuit.


***


Parfumul verdelui de brad


- Mamaie, tu eşti modernă? vru Mic să ştie.

- Dar de ce mă întrebi? evită un răspuns imediat bunica.

- Pentru că vreau să ştiu dacă eşti modernă.

- Şi dacă aş fi modernă, Micule, ai fi fericit?

- Nu, mamaie, că mie nu-mi plac brazii artificiali.

Bătrâna începu să râdă cu poftă, nu fără a se ţine cu o mână de mijlocul ce o cam supăra în ultima vreme, din cauza curăţeniei generale. Cât ar fi casa de strâmtă, tot trebuie să o faci lună de sărbători. Dacă stai toată ziua la poveşti, s-ar putea ca, din cauza dezordinii, Moş Crăciun să nu mai aibă unde să-ţi lase cadourile, dacă sunt mai multe.

- Nu râde, mamaie, că eu am văzut şi brazi artificiali şi cozonaci fără stafide şi fete îmbrăcate în Crăciuniţe şi am mai văzut oameni care nu aveau încredere că Moş Crăciun există şi îşi cumpărau singuri cadouri…

- Când, Micule, când le-ai văzut şi le-ai aflat tu pe toate?

- Anul trecut, mamaie, când mi-era milă…

Bunica îl luă în braţe.

- Uite, îţi promit, chiar astăzi o să mergem să ne alegem un brad adevărat.

Copilul sări în picioare:

- Hai!

- Am zis astăzi, nu acum – ai uitat că mai avem ceva de făcut?

- Ce mai avem de făcut?

- Să ne îmbrăcăm frumos şi să mergem la Dumnezeu acasă.

- De ce? Că o să se nască Fiul Lui într-un grajd şi să-I spunem că ne bucurăm?

- Să-I mai spunem şi altele…răspunse bunica.

- Ce?

- De exemplu, că ne pare rău dacă noi doi L-am supărat cu ceva.

- E important?

- Este. Dacă se întâmplă să ne aducem aminte de vreun gând sau de vreo o faptă urâtă tocmai când ne desfacem darurile de la Moş Crăciun? Crezi că o să mai putem să ne bucurăm?

- Nu cred, răspunse copilul îngândurat.
Dar, ce zici, mamaie, să-I spun şi de faptele mele bune?

- Faptele tale bune, Dumnezeu le cunoaşte, Micule, aşa încât n-ai de ce să-ţi faci griji.

- Atunci nu-mi fac griji decât de brad. Că vreau să găsim unul cu miros verde care să aibă toate crengile şi să nu se răstoarne când o să îi pun eu, nu tu, steaua în vârf.


***


Nopţi la indigo


Când Mic dădu cu ochii de duhovnicul cel bătrân, trebui să se apuce cu mâinile de barba lui, ca să nu cadă de tot într-o poveste cu sfinţi şi să uite de ce-a venit.

Dumnezeu era acasă şi asta îl emoţiona foarte tare. În plus, avea o mulţime de musafiri, printre care şi nişte copii, după a căror companie tânjea. Însă nu se putea face nimic, pentru că fiecare copil era legat de poala unei bunici sau a unei mame.

Aşa că începu să se uite, uimit, în jur. Sfinţi peste tot. Şi aproape toţi cu o carte în braţe. Ce carte o fi fost aceea de o ţineau aşa de strâns şi nu îi dădeau niciodată drumul?
Atunci îşi aduse aminte de cărticica sa cea nouă. Cu care venise de acasă şi pe care nici nu apucă să o răsfoiască - atât fusese de ocupat să asculte poveştile bunicii şi să le coloreze în gând…

În clipa următoare, ştia deja ce o să facă: o să i-o dăruiască ei. Învelită în hârtie, ca să nu-şi dea seama şi să se bucure când o să creadă că e de la Moş Crăciun.
Da, aşa o să facă, se hotărâse el şi ochii i se umeziră în chip ciudat. Icoana unei Mame îi cunoscu gândul şi îl încurajă, parcă zâmbind în lumina de aur a lumânărilor.

- Mamaie, vino, că vreau să aprind şi eu o lumânare.

- Pentru cine, Micule? dori să ştie bunica.

- Pentru mama! fu răspunsul.

Bunica îi dădu trei lei să cumpere lumânări de toţi banii. Apoi le aprinseră împreună.

Şi pentru mama, şi pentru tata, şi pentru toată lumea - la care nu ştiau dacă în afară de Dumnezeu, de Sfinţii şi de Îngerii Lui se mai gândea cineva.


***


Toată piaţa era plină de brazi şi de oameni care cumpărau brazi.
Unii luau doar crengi,... pentru că îi durea spatele şi nu puteau să care pomii până acasă.
Alţii luau numai nişte coroniţe,... ca să spună că le-au făcut singuri şi să le lipească pe uşi.

Era frumos pentru că şi mirosul era frumos.
Exista deja o legătură între toate lucrurile şi între toţi oamenii, dar în noaptea aceea avea să se strângă şi mai tare în jurul lui.

Mai ales că o Stea o să apară pe cer, după cum îi cântară nişte colindători, iar acesta este semnul că nu poţi să nu crezi. Au crezut până şi Magii.

- Uite-l, mamaie, să-l luăm pe acesta! văzu copilul un brăduţ bogat, ale cărui crengi şi le imagina deja atârnând pe deasupra cadourilor. Crengi pline de globuri şi de beculeţe, care să facă hârtia de pe cutii să lucească de două ori mai frumos.

Luară bradul, pe care Mic îl duse de o creangă până acasă, ca pe un prieten.

Seara îl împodobiră, nepot şi bunică, pierduţi într-o altfel de poveste...

Dar în noaptea aceea indigo, după ce toate luminile se stinseră şi flăcările din sobă se mai domoliseră, ostenite de hârjoană, cel care nu închise un ochi fu copilul.
Anul acesta trebuia să îl vadă neapărat pe Moş Crăciun!


***


Galben ca taxiul


Spre dimineaţă, adormind fără voie, Mic avu un vis atât de adevărat, încât se trezi plin de recunoştinţă.
Voia să-l ia pe Moş Crăciun în braţe, dar acesta plecase, după ce stătuse cam o oră în fotoliul lui, privind flăcările şi ascultând una dintre minunatele poveşti ale bunicii.
La fel făcea în fiecare an, simţind, chipurile, nevoia să-şi odihnească oasele undeva.

Şi unde putea să se odihnească Moş Crăciun mai bine, dacă nu într-o căsuţă uitată de lume?
Unde locuise cândva o fetiţă care l-a invitat în inima ei pentru a-i spune povestea celei mai năstruşnice dorinţe?
Faptul că fetiţa aceea nu mai locuia acolo de când casa fu luată în primire de o tânără doamnă, apoi de bunica de azi, nu-l făcea pe Moş Crăciun să iubească mai puţin pe cine stătea în ea.

Dar trebuie să fii copil ca să poţi să visezi toate acestea şi să crezi că sunt adevărate. Dacă nu eşti copil, deşi ai foarte puţini ani, nu poţi, de exemplu, nici să alergi cu un automobil spre locul unde Moş Crăciun a pierdut, vai, sacul plin cu bomboane.

Jucării a dăruit, poate chiar mai multe decât a avut, dar bomboanele, bomboanele pentru copiii din toată lumea se pierdură, în acest an, pe drumul desenat de urmele saniei sale trase de reni.

Mic văzu bine cum Moşul, aşezat comod în fotoliul de la capul patului său, îşi muşca buzele de ciudă, aşa că se hotărî să fluiere după singura maşină galbenă ca taxiul care îi trecu iute prin vis. Se urcă din zbor şi goni spre locul unde bomboanele îl aşteptau - strălucitoare şi frumos împrăştiate. Ca şi cum ar fi ştiut că urma să vină.

- Şi m-am dus, mamaie, şi am pus toate bomboanele în sac! îi povesti el bunicii, care îl asculta cu interes. Niciuna nu am mâncat, deşi mi-era poftă.

- Ei, cum aşa, puteai să guşti măcar două.

- Ba nu puteam, că nu ştiam ale cui sunt.

- Dar pe bomboane nu scrie nimic, Micule.

- Scrie, dar nu vedem noi să citim! mai spuse şi tresări la gândul că nici nu a apucat să afle cum l-a răsplătit Moşul pentru tot ce făcuse; şi pentru încă o faptă în plus.


***


Cadoul violet


Bradul îl chema cu braţele sale largi, pline de brăţări din clopoţei şi beteală, zornăind datorită pisicii care primise un şoricel cu cheiţă.
Apoi, tot el îşi aprinse beculeţele semănând cu nişte ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar şi-o aminti hoţul de copil să vină să-şi ia cadoul.

Ce cadou, că erau mai multe...
Şi mai avea şi bunica unul, despre care el nu ştia nimic, şi pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.
Dar, dacă era al ei...

Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.
Şi încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.
Totuşi mai era vreme să vadă ce conţineau cutiile, fiindcă alte două cadouri se băgară singure în seamă – unul cu hârtia lui plină de inimioare şi celălalt, cu zgomotul pe care îl făcea când îl clătina aşa, într-o doară, la ureche.
Of, erau prea multe daruri.
Ce-ar fi dacă le-ar desface pe toate odată?

Bunica îl privea.
Cu bucuria de a fi părtaşă la fericirea lui şi cu oarece nostalgie...

- Mamaie, ăsta e cadoul tău, nu vezi?

- Ce cadou, de unde?

- De la mi..., de la Moş Crăciun, se corectă copilul imediat.

Bunica desfăcu, zâmbind, cadoul subţirel şi prost ambalat într-o hârtie... violet, de care nepotul era, în secret, tare mândru.

- Micule, dar tu vezi ce văd şi eu?

- Ce să văd, mamaie?

- O carte.
O carte care mă învaţă literele.
Stai să ghicesc ce vrea să spună dedicaţia.

Întrucât pe prima filă a cărţii scria:

“Pentru Mic,
un copil de pe planeta Pământ -
dar şi călăuzelor sale pe tărâmul acestor poveşti

Mama”,

bunica trebui să inventeze o dedicaţie nouă:

“Pentru Mine,
de la cel mai scump nepot
şi singurul”.

Emoţionat din cale afară de ce dar minunat a putut să-i facă, băiatul lăsă ochii în jos.

Dacă i-ar fi căzut şi vreo lacrimă pe covor, fără doar şi poate că ar fi avut, în lumina magică a Poveştilor ei de Crăciun, culorile curcubeului...